Președinte pentru o țară care nu are de ales

Stimate domnule Iohannis,
Vă voi vota duminică, nu există putință de tăgadă, pentru mine această alegere e una clară. Însă ați pierdut o șansă mare – să fiți votat cu convingere și fără scrâșnet din dinți. Da, pe mine, un votant, m-ați făcut să ratez prima șansă din experiența mea de cetățean pus să aleagă la prezidențiale de a nu mai vota răul mai mic. Aveați o șansă istorică de a ne scoate din acest cerc vicios blestemat în care ne mulțumim cu a cântări două rele.
M-ați dezamăgit, domnule Președinte, pentru că nu ați înțeles un lucru simplu – în aceste zile, nu sunteți Președintele, ci sunteți candidatul. Iar eu cred că țara în care vreți să dețineți această funcție este una în care cetățenii își aleg președintele pentru că sunt convinși că este cea mai bună alegere, nu cea mai puțin proastă alegere. V-am întâlnit în suficient de multe circumstanțe încât să îmi dau seama că sigur înțelegeți această distincție.
Domnule Iohannis, aș fi vrut să mă convingeți, să vă dați un pic silința, să îmi dați impresia că înțelegeți că țara asta are deja un public mult mai sofisticat decât acum câțiva ani și că acest public merită mai mult. Să vă spun niște povești, domnule Iohannis:
1. Acum 5 ani, când cu confruntarea cu dl. Ponta, între cele două tururi de scrutin, îmi aduc aminte de o conferință cu oameni de pe cele două maluri ale Atlanticului. Vorbeam despre ce se va întâmpla în România și eu pufneam de furie pentru că se întâmplaseră cozile la votul în străinătate din primul tur. Și atunci am primit o replică mai înghețată decât cel mai rece duș pe care mi l-am putut imagina de la un american (e drept, nu unul cu funcție sau ceva, dar era interesantă perspectiva lui). Mi-a zis ceva de genul: „Tu știi că nouă nu ne pasă cine iese președinte? De pe partea asta a lumii, angajamentul ambilor candidați față de NATO și față de parteneriatul strategic arată absolut la fel, ambii par oameni cu care se poate vorbi”. M-a izbit până în măduva oaselor acest tip de Realpolitik. Și de atunci, vă rog să mă credeți, nu îmi mai poate nimeni vinde gogoși cu candidatul preferat de partenerii internaționali sau cu statul paralel. Am servit deznădejde și mi-am dat seama că sunt o prostuță care nu înțelegea că aspirațiile interne au prea puțină legătură cu minimele condiții de frecventabilitate necesare la nivel de politică externă.
2. Tot acum 5 ani, în turul 2, am ascultat niște zeci de oameni disperați în telefon, explicându-ne cum nu sunt lăsați să voteze. Țin minte că am rămas, la 21, cu Septimius, singuri în call center-ul pentru vot. Și că a plâns în telefon un om în toată firea din Brest, aflat la coadă, iar că eu m-am simțit mai neputincioasă ca niciodată. Țin minte și că după ce s-au închis secțiile din UK, am plecat și noi în Piața Universității. Țin minte masa de oameni venind dinspre Victoriei, într-un strigăt de furie amestecat cu revanșa câștigată. Ați venit atunci în Piața Universității. Nu știu cum s-a văzut atunci din partea dvs. Din partea mea, din jurul meu, se auzea mai ales „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse”. Nu era adorație atunci. Era un soi de atenționare – nu te iluziona că e despre tine, e despre celălalt și vei fi pedepsit la fel. Ați avut înțelepciunea de a nu deveni chiar celălalt. Nu ați avut însă deschiderea de a rămâne un om căruia oamenii simt firesc să îi spună pe numele mic, așa cum îi spui unui aliat.
3. Acum 4 ani, după Colectiv, am fost printre cei chemați la Cotroceni pentru consultările cu societatea civilă. Mi-am asumat criticile de rigoare pentru alegerea de a merge acolo. Mergeam pentru instituție. Nu am regretat. Și mi-ați dat impresia că sunteți în control, că păreți sincer preocupat de ce naiba ni se întâmplă ca țară. Impresia aia persistă, nu mi-ați dat vreodată impresia că ați fi făcut-o din alte motive. Am apreciat că ați pus societatea civilă mai sus pe lista actorilor importanți decât a fost vreodată. Ați persistat în asta, inclusiv niște ani mai târziu, când cu consultările despre un posibil referendum. Și cu ceva vreme înainte când cu schimbarea legislației privind partidele politice (apropo, fără acea modificare, USR nu exista, leadership-ul lui Iohannis a fost esențial în povestea asta, nu e ca și cum nu ar mai fi zeci de decizii CCR nepuse în aplicare). Pentru asta, aveți toată aprecierea mea. Dvs. și echipa de consilieri care și-a amintit acest lucru.
4. În februarie, anul acesta, v-am invitat să ne fiți alături la lansarea @80east, alături de zece liceeni. Să stați acolo, ditamai Președintele, cu puștani, într-un apartament, pentru un proiect făcut de un ONG. Mulțumesc! Dar nu doar pentru că ați fost acolo, ci pentru că v-am simțit sincer, deși niciodată nu am înțeles de ce alegeți să vă cenzurați niște gesturi care v-ar putea arăta în toată umanitatea de care știu că sunteți capabil. Dar acum mă enervați. Pentru că știu că sunteți capabil de asta și nu înțeleg de ce nu oferiți această oportunitate și votanților de duminică.
5. La final de martie, anul acesta, am fost iar invitată la Cotroceni la consultări cu societatea civilă privind pornirea referendumului pe justiție. Iar mi s-a părut tare mișto gestul simbolic de a pune societatea civilă atât de sus ca importanță, cu atât mai mult cu cât știu că erați deja decis să faceți referendumul. Pe mine nu m-a supărat că aveați deja decizia luată, dimpotrivă, mi s-a părut că e o alegere interesantă – aceea de a spune că te uiți și în gura celor care nu sunt partide politice. V-am întrebat atunci un lucru simplu, dacă există ceva sondaje sau cercetări care arată care sunt șansele referendumului. Mi-ați spus ceva de genul că sunt vreo două cercetări și că e la limită, dar că sunteți dispus să vă asumați acest risc pentru că nu vreți să intrați în istorie ca președintele care nu a încercat. Mie asumarea asta mi-a sunat ca cel mai onest lucru pe care l-am auzit vreodată din gura unui politician – am apreciat și vulnerabilitatea, și asumarea riscului.
Stimate domnule candidat Iohannis, luna aceasta (și mai ales în zilele de după turul 1 al alegerilor prezidențiale) mie mi-ați bușit rău de tot aceste impresii. Pentru că eu am crezut că în felul dvs. bizar (serios, e bizar!), simțiți societatea. Am crezut că știți că noi, ca societate, am crescut enorm în acești ani. Am crescut cu toate rănile cozilor umilitoare la vot, ale Colectivului, ale degerăturilor de la OUG13. Am crescut și puteați crește cu noi. De ce, doamne iartă-mă, v-ați complace în calcule reci legate de cât se poate pierde pe absența unor dezbateri adevărate? De ce vă bazați pe lehamitea noastră legată de cealaltă opțiune? De ce această scuză de a dezbate singur nu e compensată măcar de o reală deschidere către societate? V-am adresat o invitație la dezbatere cu tinerii și ne-ați dat cu seen (la fel ca dl. Dan Barna, by the way; dna. Dăncilă nici măcar atât nu s-a obosit să facă). Cum ignorați o astfel de propunere sau altele de acest fel? Nu că e a noastră. Dar îmi aduc aminte, tot de la infamele consultări post-Colectiv că l-ați certat tare pe reprezentantul unei organizații de tineret când v-a spus că mulți tineri se gândesc serios la emigrare pentru că nu mai suportă țara.
Eu vă votez. Nu am altă opțiune, chiar nu am. Dar zău că nu o să îmi pice bine că pentru dvs. dezbatere înseamnă să stați cu 5 bărbați + 1 femeie, toți peste 30 de ani, selectați convenabil. Mă enervează că îmi veți lua șansa de a vota cu sufletul liniștit că fac alegerea cea bună. Iar pentru faptul că aveați opțiunea asta, de a ne da alegerea decentă, eu nu o să vă iert. Era o nouă etapă de creștere pentru societate. Iar eu, dacă aș fi pentru o zi Președinte, aș vrea să fiu președinte pentru o țară care mă vrea, nu peste o țară care nu are de ales.

Vino alaturi de noi!


Alătură-te echipei și grupului nostru de Facebook
Este de ajuns sa dai click pe o reclama de pe site, ne sustii!
[cosmin]

Get real time updates directly on you device, subscribe now.

Cmentariile sunt închise

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More