România, țara care, când era mică vroia să se facă Dubai

Povestea unui cetățean român întors în țară

Angajații din cadrul D.R.P.,caută de mai mulți ani soluții pentru a determina românii plecați din diaspora să se întoarcă acasă , totuși,  cei plecați “în afară”, se întoarce cu drag în România, dar euforia dispare după maxim 1 lună de stat acasă.

Mai sunt câteva zile și se împlinește anul de când m-am întors în România, după 5 ani de locuit în Anglia. Nu vă grăbiți să mă felicitați, nu-i mare lucru de sărbătorit.

Ba din contră, mă gândesc să organizez un priveghi pentru purcoiul de bani pe care l-am cheltuit de când am venit acasă, fie-i țărâna ușoară. Nici nu mai am lacrimi de când îi tot jelesc.

România e cea mai bună țară pentru cheltuit bani. Zici că-i sugativă, jur, cum pui piciorul aici, cum încep să-ți zboare firfireii din buzunare.

E nenorocire. Cred că țara asta, când era mică, voia să se facă Dubai atunci când va fi mare. Cu oricâți bani ai veni de dincolo, aici constați că ești sărac.

Nu că ne-am fi întors noi cu milioane, dar nici n-am venit cu mâinile în fund. Ei bine, am constatat că eram mai bogați în Londra decât în Râmnicu Vâlcea.

Sunt mai multe Rolls-uri și Bentley-uri pe km pătrat în Vâlcea decât în Kensington, Holland Park și Hampstead la un loc. Șeicii ghetoului, pe cuvânt dacă vă mint.

La prima vedere, zici că-i o sărăcie de oraș (bine, chiar e, dar mă ajută pe mine să ajung undeva cu textul ăsta). Toată vechea industrie s-a dus pe pix, mâncată de șacalii locali, cot la cot cu jupânii care s-au perindat prin guvernele – dezastru ale ultimelor trei decenii.

În locul ei nu s-a pus nimic, orașul fiind ținut în subdezvoltare de o mână de șmecheri, care l-au luat în stăpânire de parcă l-ar fi moștenit de la mămicile lor, blestemate să fie zilele când i-au născut pe prăduitorii ăștia mai lacomi decât Attila Hunul.

Dacă nu știați, ăsta-i orașul lui Ali Baba și al celor 40 de hoți. Politicieni, oameni de afaceri și interlopi (de multe ori, 3 în 1), în frunte cu stăpânul inelelor, Faraonul, ales de fiecare dată de cetățeni inconștienți ca să o ia de la capăt cu jefuirea orașului care i se închină până la pământ.

Zici că-s loviți de sindromul Stockholm toți alegătorii ăstuia. Cu cât sunt violați mai tare, cu atât de bucură mai mult și mai vin pentru încă o tură.

În aparență, spuneam, orașul pare sărac (și chiar e). Toate blocurile alea comuniste, cu fațade gri, par plantate la derută, de paravan. În schimb, printre ele colcăie mașinile de lux: Lamborghini, Rolls – Royce, Maserati, Bentley – toate mărcile bengoase care v-ar trece prin cap.

Zici că-i ceva reuniune a miliardarilor din Dubai, organizată la Râmnicu Vâlcea pentru că i-a dat cuiva eroare în Google Maps atunci când a trimis invitațiile de participare.

De fapt, toate mașinile alea sunt conduse de localnici. Bombardieri, spălători de bani pentru clanurile de interlopi, politicieni, oameni de afaceri abonați la banul public, paparude botoxate și siliconate, care și-au scos păsăricile la produs prin toate bordelurile Europei.

Vă dați seama cum te simți când vii din Londra, Tokyo sau New York pe strip-ul din Râmnicu Vâlcea City? Ca ultimul sărac, vă spun io.

Toți banii pe care i-ai făcut tu prin muncă cinstită nu valorează nici cât portiera unui Bentley condus de unul care spală de ani de zile bani pentru Corduneni, construind sute de apartamente în oraș și care nu a fost întrebat nici măcar o dată în viața lui de vreun inspector ANAF de unde mm are el milioanele de euro pe care le bagă în construcții. Cu alte cuvinte, îl doare-n cioacă.

În fine, ați înțeles ideea. Orașul de provincie tipic românesc, controlat de interlopi și politicieni de carton, în care salariul mediu este insuficient pentru un trai decent, dar în care se învârtesc volane îmbrăcate-n piele de Cordoba.

Un fel de Medellin, cu sute de Escobari pe care nu-i deranjează nimeni din furăciuni. În loc de favele, ghetouri. În loc de trafic cu cocaină, combinații imobiliare.

Mecanismul perfect prin care se produc bani pentru vile de lux, vacanțe exotice, mașini scumpe și campanii electorale cumpărate om cu om.

Ciclul ideal, în care banii sunt păstrați în aceleași mâini ce se spală una pe alta, în care săracii devin mai săraci iar bombardierii politici și de cartier devin adevărați lorzi ai șmecheriei oltenești.

În tot contextul ăsta, ne-am întors noi în oraș. Plini de optimism, ne-am flaușat în câteva luni. Ne-am dat seama că nu avem șanse să pornim un business cu banii pe care-i aveam.

Planul inițial era să deschidem o afacere în Râmnicu Vâlcea. Aveam câteva idei, însă după ce am discutat cu niște oameni care se mai pricep la business, am început să ne înmuiem. Riscam să băgăm toți banii în ceva care o putea lua la vale în orice moment.

Rm. Vâlcea este un oraș mic, controlat de o mână de afaceriști și politicieni. Spațiile comerciale sunt puține și scumpe, puterea de cumpărare e mică. Ca să faci ceva profitabil, ai nevoie de mulți bani dar și de relații solide la nivelul administrației locale. Fără astea două elemente, nu faci nimic. Ceea ce s-a și întâmplat.

În schimb, am început să cheltuim. Am realizat destul de repede că în ritmul ăla urma să rămânem destul de repede fără bani. Mâncarea din ce în ce mai scumpă, facturile din ce în ce mai mari, motorina la prețuri exorbitante.

Ne uitam cu groază la sutele de lei lăsate în supermarket, în schimbul cărora plecam acasă cu câteva plase destul de anemice. Fără să vrem, am început să comparăm viața pe care o avuseserăm în Londra cu cea din Râmnicu Vâlcea.

Cu excepția chiriei (pe care nu o mai plăteam), totul era parcă la fel de scump (ori mai rău) ca acolo. În Londra măcar făceam bani cât să nu ne facem griji pentru traiul de zi cu zi.

În Râmnicu Vâlcea (ca în mai toată România), doar cheltuielile rămân ridicate. Veniturile au suferit o mutație de creștere și au rămas pitice.

Între noi fie vorba, nu știu cum se descurcă miile de familii cu salarii de mizerie. Și nu o spun doar așa, ca să mă aflu în treabă. Totul e scump aici, de la utilități, la mâncare și transport.

Am făcut un calcul sumar: tot ce înseamnă venit sub 1.000 euro pentru o familie, înseamnă sărăcie cruntă. Fără rate la bănci sau alte obligații.

Nu, doar cheltuielile cu asociația, gazul, curentul, telefonul, internetul, mâncarea, hainele. Din păcate, multe familii trăiesc sub nivelul ăsta.

În Râmnicu Vâlcea (ca și în alte orașe sărace, în care nu au intrat investiții) sunt încă oameni care lucrează pe 1.500 de lei, dacă-i văd și p-ăia. Îmi spunea astăzi cineva că lucrează 12 ore pe zi în frig pentru sub 2.000 de lei. Plus sâmbăta și duminica. Horror.

Și atunci, am decis că n-are rost să ne nenorocim aici. Prostia are și ea limitele ei.

Mă uit în jurul meu: facturi de 1.500-2.000 de lei la gaze, de 800-1.000 lei la curent, motorina la peste 7 lei/litru, mâncarea din ce în ce mai scumpă (se vorbește deja despre dublarea sau chiar triplarea prețurilor în lunile care urmează, pe fondul exploziei prețurilor la energie, dar și a altor factori), corupție, instabilitate economică.

Discut cu amici, care s-au întors ca și mine, acum un an sau doi, crezând că vor găsi o viață mai bună iar acum se gândesc să se întoarcă de unde au venit.

Cumva, toți credem că ne va fi mai bine acasă. Nu știu, poate că unora le e, chestia asta ține mult și de contextul personal. Pentru noi, însă, dar și pentru mulți alții, România nu mai e acasă.

A devenit un spațiu și mai ostil decât înainte, în care doar șmecheria este pusă la mare preț, în care doar bogații își mai pot permite să trăiască.

Contraziceți-mă, dacă vreți, nu-mi pasă. Știu doar că am încercat să-mi regăsesc căminul aici și nu am descoperit decât un oraș în care sărăcia e la ea acasă, în care banii se fac greu și se termină până la sfârșitul lunii, în care nu poți face economii, în care nu poți da înainte.

Asta e, am încercat. Poate că am greșit pe undeva, nu contest asta. Poate că am avut așteptări, în condițiile în care ar fi trebuit să am doar îngrijorări. Poate nu m-am străduit destul, poate nu am avut răbdarea de a mă readapta stilului de viață românesc.

Știu însă un lucru: pentru mine, aventura întoarcerii acasă se va termina curând. Nu-mi pare rău că i-am dat o șansă. Dacă n-aș fi făcut-o, probabil aș fi regretat toată viața. Dar destul e destul. Vă las pe voi, cei care încă mai credeți în „visul românesc”, să continuați povestea. Mie mi-a ajuns. Nu mai pot.

În câteva zile se face un an de când m-am întors în România. Îl voi aniversa cum se cuvine, fără lacrimi ori entuziasm, ci mult mai banal, așa cum merită, de altfel. Cu un bilet de avion către Londra. Doar dus. De data asta, pe bune.
Octavian Herta

Diasporadiaspora.roDubaiOctavian Hertapreturi romaniaRomaniaromanii in diaspora
Comentarii (0)
Adaugá comentariu