Pro integrare

Vocile de aur ale lăutăriei, răpuse de COVID-19. De ce era Cornelia Catanga preferata familiei Ceauşescu

Get real time updates directly on you device, subscribe now.

Nelu Ploieşteanu, Gabi Luncă şi Cornelia Catangă erau unii dintre ultimii lăutari renumiţi ai ţării, cunoscuţi de publicul de toate vârstele şi admiraţi pentru vocile lor şi pentru atmosfera pe care reuşeau să o creeze la fiecare apariţie pe scenă. Mândri de meseria căreia şi-au dedicat viaţa, erau muzicieni cu ştaif care, indiferent de cum îi trata soarta, apucau mereu microfonul cu aceeaşi forţă şi fără să uite vreodată să afişeze zâmbetul candid prin care îi invitau pe meseni să-şi uite grijile măcar pentru o seară. Prima care a încetat din viaţă a fost Cornelia Catangă, care a murit la numai o zi de la internarea în spital, pe 26 martie. Cu câteva zile înainte, postase pe Facebook un mesaj în care îşi îndemna fanii să se roage pentru sănătatea prietenului ei, Nelu Ploieşteanu. Din păcate însă, rugăciunile nu au fost suficiente, iar starea acestuia s-a agravat, în acelaşi timp cu cea a altei mari lăutărese, Gabi Luncă. Cei doi s-au stins din viaţă în aceeaşi zi, pe 2 aprilie. Toţi trei şi-au lăsat în urmă familiile îndurerate şi mai ales neîmpăcate de ideea unor slujbe religioase restrânse, impuse de condiţiile pandemiei.

„N-am avut posibilitatea să fac mai mult de opt clase“

Sursa Foto: Mediafax/ Octav Ganea

Proiect sponsorizat de catre Departamentul Romanilor de Pretutindeni "Conţinutul acestui web-site nu reprezintă poziţia oficială a Secretariatului General al Guvernului - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni".

DPRP

Nelu Ploieşteanu a fost înmormântat miercuri, în cimitirul Străuleşti din Capitală. Răpus de COVID-19, unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari ai ţării n-a putut avea alaiuri care să-l conducă pe ultimul drum, ci doar familia şi alte câteva persoane. Când s-a stins din viaţă, au fost voci care l-au blamat pe artist pentru că a părăsit spitalul în loc să stea să se întremeze. Totuşi, nepotul acestuia, Adrian, a povestit pe pagina sa de Facebook că motivul plecării bunicului său a fost teama de a nu i se întâmpla ceva mai rău în timp ce era internat. Nelu Ploieşteanu nu lua în râs pandemia, spunându-le mereu celor dragi să fie atenţi la reguli. „Mie îmi spunea zilnic să mă protejez, să port mască şi să respect restricţiile implementate de Guvern. Şi nu numai mie, ci şi verilor mei“, a scris Adrian despre Ploieşteanu, considerat unul dintre ultimii lăutari adevăraţi ai ţării.

Deşi s-a retras din această lume fără publicul pe care l-ar fi meritat, viaţa lui Nelu Ploieşteanu a fost presărată cu oameni care l-au preţuit pentru cântecele despre tot ce înseamnă viaţa, de la dragoste până la muncă şi timpul petrecut în cârciumi. Neluţu, aşa cum îl alintau cei apropiaţi, s-a înconjurat de lume încă din copilărie, când tatăl său, şi el lăutar, a început să-l ia cu el la hore. „Ia pe banda lu’ Petre al Bălaşei, că ăia sunt cei mai tari“, aşa îl recomandau cei care se bucuraseră de atmosfera creată de acesta. Prima oară când Nelu Ploieşteanu a pus mâna pe acordeon avea în jur de 5 ani şi se afla în curtea casei părinteşti din Ciorani, un sat din judeţul Prahova.

La vremea aceea era Ion Dumitrache şi era numai o mână de om. Tatăl s-a aplecat într-o zi asupra fiului, ţinând instrumentul la piept. Voia să-l înveţe cum să înţeleagă respiraţia burdufului şi cum să-şi plimbe degetele pe clape. Do, Re Mi, Fa, Sol, La, Si – şi puştiul era deja vrăjit. Prea multe n-a mai fost nevoie să-i explice, căci băieţelul moştenise talentul şi a prins imediat ritmurile. Tatăl nu-l învăţa doar de plăcere, ci pentru viitor: voia să-i facă o trupă celebră ca să-şi facă un rost, mai ales că sărăcia era la ordinea zilei. „Până să vin la Bucureşti n-am văzut cum arată un covor persan. Aveam preşuri făcute de cineva din sat din resturi de cămăşi, pantaloni sau alte haine. Dacă plecam la o nuntă îl aşteptam pe fratele meu să vină de la şcoală, ca să-i iau tenişii. N-am avut nici posibilitatea să fac mai mult de opt clase“, povestea lăutarul pentru revista „Taifasuri“. Însă nici în visele sale cele mai frumoase nu se gândea tatăl lui că fiul nu numai că avea să trăiască din asta, dar avea să-l ştie şi întreaga Românie.

La Revoluţie, am avut norocul să fiu cu domnul Arşinel, cu doamna Stela Popescu, în turneu în RFG.

Listat La Bursă

Când a ajuns la Bucureşti, după armată, tânărul Ion ştia ce vrea să facă mai departe: lăutărie. Şi ştia exact ce avea de făcut: s-a dus lângă Podul Izvor, în apropiere de restaurantul Cireşica, localul în care obişnuia să cânte legendarul interbelicului românesc, Zavaidoc. Acolo era La Bursă, un loc în care se adunau lăutarii pentru slujbe. „Dacă aveai nuntă, te duceai şi ţi-i alegeai de acolo. Primul local din Bucureşti în care am cântat a fost Rapsodia, în Centrul Vechi“, îşi mai amintea Nelu Ploieşteanu. Au urmat Caru’ cu bere şi Caraiman. Aici, Ion i-a auzit cântând pe mai marii Bucureştiului de la acea vreme, Romica Puceanu, Dona Doru Siminică şi Dan Spătaru, pe care îi urmărea cu luare aminte, însă de la distanţă. „Pe vremuri, ajungeai greu la ei. Erau simandicoşi artiştii ăştia. Nici nu te băgau în seamă! Aveau relaţiile lor, nu-ţi permiteai să-i întrebi tu de vorbă. Romica Puceanu cânta de rupea pământul atunci. Eu am înţeles-o mult mai bine şi am iubit-o pe Romica Puceanu după ce am cântat cu ea. Mi-era ruşine să mă duc la ea. Nu se interacţiona cu muzicanţii ca acum.“

În orice caz, încet-încet, bucureştenii au prins drag de el, un lăutar elegant şi uşor sfios, care îmbrăţişa cu privirea întreg localul şi pe fiecare mesean în parte. De numele Nelu Ploieşteanu au început să audă oamenii după ce acesta a mers la o nuntă la Bolintin, unde numele muzicienilor trebuiau trecute pe invitaţii. Atunci i-a dat în gând să-şi schimbe numele, când şi-a dat seama că o cântăreaţă care îl acompania îşi spunea Monica Arbore, după satul natal. Numele ales de el nu a venit dintr-o asociere, ci dintr-o inspiraţie de moment. „Eu mă gândeam: «Ce dracu’ să scriu şi eu acolo, mă? Ciorăneanu ce spune, na?». Zic: «Nelu Ploieşteanu». Acum, culmea, că dacă mă sună cineva nu mai spun Dumitrache, spun Ploieşteanu, că mi-a rămas şi mie în reflex. Şi dacă îmi vin facturi de telefon pe numele Dumitrache rămân surprins“, explica artistul, în 2010, într-un interviu pentru „Adevărul“. Imaginea lăutarului a fost completă atunci când a adăugat costumelor sale şi celebra cravată roşie cu nod gros, o ampreuntă personală pe care o apreciau toţi românii care s-au bucurat de vocea sa. „Pentru că sunt un om puternic, asta reprezintă. Mergi la mine acasă, dintr-o sută de cravate, 95 sunt roşii“, explica artistul.

Sursa Foto: Medifax/ Octav Ganea

O prietenie muzicală

Când a venit Revoluţia peste români, Neluţu – care nu cântase pentru Nicolae Ceauşescu, ci numai pentru fiul acestuia – se afla printre străini, în turneu: „Am avut norocul să fiu cu domnul Arşinel, cu doamna Stela Popescu, în turneu în RFG atunci“. Odată cu 1990 au început cei mai frumoşi ani din viaţa lăutarului, pentru că atunci şi-a întâlnit oamenii de suflet. În 1990, lângă Piaţa Galaţi, un prieten de-ai săi, Dan Niculescu, fost şofer de TIR, s-a hotărât să-şi deschidă cârciumă. I-a zis Şarpele Roşu şi l-a transformat într-unul dintre punctele de atracţie ale oraşului, unde se adunau numele mari ale actoriei româneşti, de la Ştefan Bănică, la Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică şi până la Stelian Nistor şi Titi Rucăreanu. Ploieşteanu încă nu apăruse prea des la televizor, aşa că oamenii nu prea îl cunoşteau. Aşa se face că atunci când a păşit prima oară la Şarpele Roşu, cineva i-a dat spus: „Băi, ia adu-mi şi mie o bere!“.

Totuşi, în cârciuma lui Niculescu s-a definitivat Ploieşteanu ca artist, în special cu ajutorul a doi melomani cu o carismă de nestăpânit: actorii Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică. S-au avut ca fraţii aproape instant şi prin ei, recunoştea lăutarul, a învăţat ce e prezenţa scenică şi cum să-şi simtă melodiile de inimă albastră. „Atunci am învăţat şi eu să trăiesc muzica, s-o expun omului aşa cum trebuie. De la ei doi am învăţat eu meserie, am învăţat să mă comport. Aveau şi haz, nu te plictiseai cu ei, erau extraordinari. Nea’ Gheorghe, când se îmbăta, îi spunea lui Iordache: «Ştefane, eu nu mi-am dat seama până acum, care-i meseria ta de bază?»“. Cei doi actori îi cereau lui Neluţu al lor să le cânte după preferinţă, după stilul fiecăruia, altfel îl luau la rost – prieteneşte, desigur. „Bă, ce cânţi aici, bă? Zi-o p-aia: «Dau cu zarul una-una/ Parcă le-aşezam cu mâna»! «Păi eu am crescut pe Giuleşti, mă!», îi atrăgea atenţia Dinică, pentru ca apoi Iordache să continue pe aceeaşi temă: «Eu sunt de pe Rahova, Nelule, zi-mi d-alea să rup cămaşa de pe mine»“. Ca nişte reţete pentru suflet, Iordache cerea „La Chilia în port“ şi „Lume, lume“, iar Dinică, „Pentru cine am muncit“ şi „Cârciuma din cartier“.

Iordache, „mentor de comportament“

Foto: Iordache, Ploieşteanu şi Dinică; Sursa: Coperta albumului „Cântece de petrecere“

Când era întrebat despre succesul lui, Nelu Ploieşteanu îi menţiona mereu pe Iordache şi Dinică, oamenii care mâncau la cârciumă numai cu vocea lui pe fundal, cei care îi apucau pe ziarişti de mânecă doar ca să le spună cât de talentat era prietenul lor. Totuşi, Neluţu îi era recunoscător mai ales lui Iordache, care îl ajutase să se cizeleze. „El a fost mentorul meu de comportament. Îl ştiam de la 20 de ani. Mi-amintesc că uneori făceam cacofonii şi el mă învăţa cum să vorbesc corect. Tot Dumnezeu l-a trimis pe Ştefan Iordache la mine. Când nu ştiam ce înseamnă un cuvânt, puneam mâna pe telefon şi-l sunam. Petrecerile cu el erau cele mai frumoase clipe ale vieţii mele“, mai spunea muzicianul, pentru revista „Taifasuri“. Dincolo de muzicalitatea pieselor, Iordache îi atrăgea atenţia la versuri: să le prindă înţelesul, ca să se bucure pe deplin de toate darurile meseriei lui, mai ales de poezia ei. „Ştefan analiza frazele şi-mi spunea însemnătatea cuvintelor, arătându-mi câtă încărcătură emoţională au cuvintele. Mă chema la masă şi-mi spunea: «Auzi, Nelu, mulţi ascultă cântecul ăsta, dar niciodată nu înţeleg ce înseamnă: Lume, soră lume/ Când s-o lăsa sec de pâine/ Şi păhăruţul de mine/ Poate-atunci m-oi sătura. Când s-o lăsa sec de pâine… Ăsta e un vers-capodoperă! Când s-o lăsa sec de pâine? Păi, niciodată! Că de viaţă şi de pâine nu te saturi niciodat㻓.

După ce Iordache şi Dinică s-au stins din viaţă, Neluţu a simţit că a rămas singur pe lume, mai ales că pusese mai mult preţ pe prietenia cu ei decât pe căsnicie, de pildă. Asta şi pentru că, în general, n-a fost vreun îndrăgostit fără speranţă, bucurându-se mai mult de compania celor care, la fel ca el, se fericeau legănându-se pe romanţe, cu paharul în mână, sau jucând până la epuizare pe ritmurile muzicii lăutăreşti vechi. Dovada de netăgăduit a prieteniei de aur care s-a născut la Şarpele Roşu au rămas trei albume: „Cântece de petrecere 1 şi 2“ şi „Romanţe“. 

Când Maria Cârneci îşi făcea programul, eu stăteam şi plângeam, după, mă urcam şi continuam. Nu puteam să-i stric miresei cea mai frumoasă zi.

„Nici pentru soţia mea n-am avut sentimente profunde“

Deşi Neluţu a avut sute de nopţi în care a cântat despre dragoste, el n-a făcut lucruri nebuneşti pentru ea. S-a aşezat la casa lui de tânăr, de la 23 de ani, cu Elena, despre care spunea că i-a pus capac cu inocenţa ei, dar numai pentru scurt timp. Sentimentele n-au fost însă zbuciumate, ci dimpotrivă, domoale. „Femeile cedează astăzi mult prea uşor. Şi-au pierdut inocenţa de altădată. Acum nu mă mai îndrăgostesc nici de regina Angliei, dar nici pentru soţia mea nu am avut sentimente profunde. Ne-am întâlnit, ne-am înţeles şi ne-am luat, aşa era pe vremuri. Suntem de 35 de ani împreună, dar nu aş putea să spun că o cunosc. Muzica te sensibilizează, te face alt om. Şi viaţa o simţi altfel. E greu să găseşti o persoană care să te înţeleagă. Ce-i drept, eu sunt o fire melancolică, soţia mea are o cu totul altă personalitate. Noi nu am divorţat, dar nu mai suntem împreună. Au fost şi momente minunate în cei 35 de ani, dar, la un moment dat, ne-am îndepărtat unul de celălalt. Soţia mea şi-a dedicat timpul copilului nostru, Mihăiţă, care e paralizat. El e îngerul nostru“, îşi prezenta lăutarul viaţa alături de consoarta sa, într-un interviu pentru „Gândul“. De altfel, a recunoscut mereu că se mai uita în stânga şi-n dreapta – prin prisma meseriei. „Am avut vagoane de gagici!  Ştia ea, nevastă-mea, de ce era geloasă. La un moment dat, i-am şi zis: «Dacă vine la mine o gagică de 23-24 de ani, ce să-i spun? Că nu merg, că se supără soţia?». A-nceput să râdă, ce să facă şi ea“, spunea el. Oricum, la moartea lăutarului, soţia a lăsat orice gând negru faţă de el în urmă, după cum a povestit pentru „Click!“: „Am reuşit să depăşim momentele negre din viaţa noastră. L-am iertat pentru tot ce a făcut în viaţă“.

În 2014, soţii Ploieşteanu se pregăteau să semneze actele de divorţ, după mai bine de 40 de ani de căsătorie, însă problemele accentuate de sănătate ale unicului lor fiu, Mihăiţă, i-au reunit. Suferind de tetrapareză spastică, acesta s-a stins din viaţă în 2018, pe când avea 32 de ani. Părinţii au făcut din locul său de odihnă un sanctuar unde mergeau ca să şi-l amintească aşa cum se cuvine. Întreaga familie îl visa mereu, iar cele patru fete dormeau cu fotografia fratelui la cap. „Eu l-am visat doar o dată. Copiii mei îl visează mereu. Chiar astăzi, fetiţa mea l-a visat ca le dădea pepene să mănânce. Fetele mele sunt într-o legătură directă şi divină cu el. Ne este foarte greu. Toţi copiii dorm cu poza lui, dar eu evit să mă uit la poze. Dumnezeu ne-a dat putere. Le-am spus copiilor că viaţa lor trebuie să meargă înainte“, povestea artistul la câteva luni de la moartea fiului, citat de „Viva“.

Între cântări: „Eu stăteam şi plângeam“

Sursa Foto: Arhiva personală Nelu Ploieşteanu

„Orice om e actor câteodată“ e una dintre melodiile lui Nelu Ploieşteanu, iar lui, versul ăsta i s-a aplicat de multe ori în viaţă. Lăutarul stătea mereu cu zâmbetul cuminte pe faţă, dădea din picior şi ridica braţul pe ritmurile cântecelor indiferent de câte se petreceau în viaţa lui, asemeni lui Charlie Chaplin, cum îi plăcea lui să spună. „Oamenii trişti sunt cei mai buni comici. Chaplin se lupta cu tristeţea în spatele reflectoarelor, iar pe scenă se schimba total, aşa suntem şi noi“, declara Ploieşteanu pentru „Gândul“. Cu lacrima ascunsă în ochi şi cu suspinul cuibărit în piept, lăutarul nu lăsa să se vadă nimic. De pildă, atunci când i-a murit fratele, a trebuit să o însoţească pe Maria Cârneci la o nuntă. Cât timp ea cânta şi chiuia, ascuns, Ploieşteanu prindea răgazul să jelească. Apoi, când era chemat, se scutura din toate încheieturile şi încingea hora nuntaşilor. „Când ea îşi făcea programul, eu stăteam şi plângeam, după, mă urcam şi continuam. Nu puteam să-i stric miresei cea mai frumoasă zi.“ Cineva a realizat însă că lăutarul nu era în apele sale, aşa că l-a luat la interogatoriu. „Mi-au dat lacrimile şi i-am mărturisit. Nu m-a crezut, aşa că a mers cu mine, a văzut, a rămas impresionat şi mi-a dat 1.500 de dolari pentru înmormântare.“

Aşadar, indiferent de situaţie, Nelu Ploieşteanu a mers mai departe şi a cântat ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă pe lume. Considerat unul dintre ultimii lăutari adevăraţi, le-a cântat tuturor şefilor de stat din democraţie, mai puţin lui Emil Constantinescu. În ultimii ani putea fi găsit printre mesele de la restaurantul Perla, unde îşi păstra aceeaşi voie bună pe chip şi acelaşi patos în glas. La fel ca tatăl său, şi-a făcut căpătâi din muzica de petrecere, strângând bani tot cu gândul la familie. Şi-a lăsat averea agonisită de-o viaţă copiilor: „ştiţi de ce? Pentru că eu n-am avut nimic de la părinţii mei, n-am avut cu cine să mă cert pe avere“.

Gabi Luncă, vocea de aur a lăutăriei: de ce a renunţat la scenă pentru muzica religioasă

Gabi Luncă; Sursa Foto: Mediafax/ Ion Iancu

„După 23 ani, din nou împreună! Cântă împreună Celui pe care L-au iubit şi L-au slujit o viaţă întreagă! O să ne revedem…“, a fost mesajul postat pe Facebook de Rebeca Onoriu, fiica cea mică a lui Gabi Luncă, prin care anunţa trecerea în nefiinţă a mamei sale, pe 2 aprilie 2021, care s-a stins la vârsta de 83 de ani, la Spitalul din Ilfov, suferind de COVID-19. Rebeca Onoriu a publicat şi o fotografie cu părinţii ei, Gabi Luncă şi acordeonistul Ion Onoriu, soţul artistei, care a murit în ianuarie 1998.

„Regina muzicii lăutăreşti“ sau „ţiganca de mătase“, cum i se mai spunea artistei, primea în 2009 o veste cruntă, în urma unor analize medicale: avea cancer la sân. Dar Gabi Luncă a reuşit, cu mult optimism şi credinţă în Dumnezeu, după cum mărturisea, să învingă teribila boală, deşi n-a fost tocmai o luptă uşoară. „Pe 21 decembrie, am fost operată la Spitalul Fundeni. Vă daţi seama cum a fost când mi-am revenit din operaţie şi am putut să mă uit în oglindă? Slăbită, cu o faţă de nerecunoscut, fără un sân…“, declara interpreta. „Când am terminat cele şase luni de tratament, doctorii mi-au zis că sunt ca un nou-născut. Eu ştiu că Dumnezeu m-a scăpat de boală, nu o mai am. Acum le spun tuturor tinerelor, tuturor femeilor, să meargă măcar o dată pe an la un control.“

În aprilie 2015, Gabi Luncă vorbea despre moarte, fără să poată să-şi stăpânească lacrimile, în platoul unei emisiuni de la Antena Stars: „Ştiu că voi pleca. Sigur, orice om, cât ar fi de tare, de tânăr, de frumos, de bogat, va merge pe drumul de întoarcere. Toţi suntem datori cu o moarte, aşa se zice în cântecul nostru. De multe ori, stau în casă, singură, Biblia îmi e cel mai bun tovarăş. Mă gândesc aşa şi spun: «Doamne, când eu nu voi mai fi… Câteodată îmi văd înmormântarea şi-mi zic că va fi atâta lume care va veni… M-am simţit bine în ţara asta, în lumea asta. Am avut sprijinul lor, dragostea lor, căldura lor (n.r. – ale spectatorilor). Ei, acum mă paşte treaba asta (n.r. – moartea). Sigur, am o vârstă destul de înaintată, dar cu inima sunt tânără. Aşa a lăsat Dumnezeu să venim, ca nişte flori. Primăvara le sădeşti, le pui în grădină, toamna cureţi grădina şi arunci uscăciunile la foc“.

Pe la 11-12 ani tot ce ziceam eu era: «Doamne, ajută-mă să cânt şi eu la radio». Asta era dorinţa mea.

Anii ei şi tinereţea

- Diaspora.Ro promoveaza activitățile Românești -

Gabi Luncă s-a născut pe 16 octombrie 1938, în comuna Vărbilău, judeţul Prahova, într-o familie cu şase copii. Când avea doar 3 ani şi jumătate, mama ei a murit şi a fost crescută de o mamă vitregă care se purta foarte urât cu ea, potrivit însemnărilor artistei. „Mama avea o prăvălie şi aducea marfă. Ea era şi bărbat, şi femeie în casă. Tata mergea la nunţi, avea serviciul lui la Ploieşti, la Orchestra Armatei. Ţin minte că era o femeie frumoasă şi avea un păr lung, până la mijloc. Chiar dacă am pierdut-o pe mama la 3 ani şi jumătate, îmi amintesc cum îşi lăsa părul pe spate şi apoi îl răsucea şi îl prindea roate, în coc. Când mama a murit, eu eram acasă la naşul meu. Casa noastră era chiar în centrul satului, iar eu am văzut că la mine la poartă s-a adunat lume multă, dar nu înţelegeam de ce şi cineva mi-a zis: «Mâine vine mama ta, dar vine îmbrăcată în mireasă». Eu, copil, nu am înţeles. Când au adus-o acasă, o vecină a venit, m-a luat în braţe, m-a dus la un trandafir şi mi-a tăiat de acolo şase trandafiri şi mi-a zis: «Acum tu mergi cu mine să îi duci mamei tale»“, povestea cântăreaţa.

„Doamne, ajută-mă să cânt şi eu la radio“

Dragostea ei pentru muzică s-a născut încă din fragedă copilărie şi a fost o pasiune moştenită de la tatăl ei, Dumitru Luncă, violonist în cadrul Orchestrei Armatei din Ploieşti. A început să cânte în anul 1951, alături de tatăl său, iar după 1953 a devenit solista orchestrei de muzică populară a Clubului Muncitoresc din Băicoi. În 1955, a început colaborarea cu Ansamblul Folcloric al Clubului 1 Mai, Ploieşti, dirijor fiind în perioada respectivă acordeonistul Sile Ungureanu.

În perioada 1955-1957, a avut şi câteva colaborări cu Orchestra „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii din Ploieşti, dirijată de violonistul George Botez, fiul diseurului şi tangoistului interbelic Titi Botez. În 1955, a înregistrat prima dată la Radiodifuziunea Română, unde a debutat cu melodia „Pe deasupra casei mele“, iar în 1959 a fost invitată de Ionel Budişteanu să înregistreze primele trei piese la Electrecord: „Am un pom în bătătură“ şi „M-am jurat că nu mai beau“.

„Pe la 11-12 ani tot ce ziceam eu era: «Doamne, ajută-mă să cânt şi eu la radio». Asta era dorinţa mea. Până pe la 16 ani am ascultat muzică populară oltenească. La 18 ani am avut primul CD cu maestrul Ionel Budişteanu. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea, când am primit telegramă de la Bucureşti. Când m-am prezentat, îmi era frică şi tremuram toată. În două ore am înregistrat două piese. Până după-amiază, pe la 17.00, am înregistrat un album de patru piese“, povestea Gabi Luncă, într-un interviu pentru „Adevărul“.

Când trăieşti 34 de ani cu un om, zi şi noapte, este îngrozitor când nu-l mai ai lângă tine. Noi nu ne-am despărţit decât o dată, timp de o lună, când el a fost plecat în Israel, într-un turneu, iar eu nu m-am putut duce pentru că am avut un accident de maşină. Am întâmpinat şi noi destule greutăţi. Atunci când s-a stins, în 1998, am simţit un gol imens în suflet. – Gabi Luncă, despre soţul ei, Ion Onoriu

Inspirată de Maria Lătăreţu

Cea care avea să devină peste ani „regina muzicii lăutăreşti“ a povestit şi cum, la început, spectatorii ieşeau din sală atunci când începea să cânte, căci muzica lăutărească era considerată „o ruşine“: „Erau câţiva lăutari care o cântau. Când am început să cânt muzică lăutărească, spectatorii începeau să iasă din sală. Pentru mine era o înfrângere. Dar m-am făcut că nu văd şi am mers înainte. A fost greu până când publicul a început să «guste» acest gen. A durat cam şapte-opt ani. Prima mea piesă, «Pe deasupra casei mele», era apoi nelipsită dintre cererile ascultătorilor. A fost prima melodie pe care am făcut-o de la cap la coadă. Nu am avut multe discuri, cred că toate discurile mele sunt 16 la număr, dar sunt mândră de munca mea. Şi astăzi publicul petrece cu cântecele mele“.

Modelul ei a fost Maria Lătăreţu, pe care a copiat-o ani la rând, după cum mai povestea Gabi Luncă: „Ea m-a învăţat şi m-a îndrumat foarte mult şi iată că nici astăzi n-am uitat tot ce m-a învăţat. Am întâlnit-o şi pe doamna Ioana Radu, care mi-a spus: «Ai să ajungi mare!». Am cântat împreună la un concert la Sala Palatului şi m-a durut că au pus-o să deschidă spectacolul. Am avut mult de învăţat de la dânsa şi mi-a prins bine. Deşi n-am avut un mentor, am copiat tot ceea ce a fost bun de la alţi artişti“.

Ion Onoriu, partener de viaţă şi de scenă

Sursa Foto: Mediafax/ Bogdan Stamatin

În 1964, s-a căsătorit cu acordeonistul Ion Onoriu, alături de care a început să înregistreze din 1970. În perioada 1965-1972, a continuat să înregistreze un EP şi un LP cu fraţii Gore (în 1965, res-pectiv 1967) şi două LP-uri cu orchestra condusă de violonistul Constantin


Mirea, colaborând în această perioadă cu instrumentişti de prestigiu, ca Nicolae Florian, Nicolae Vişan, Nicolae Crăciunescu şi Marcel Budală.

Începând cu 1973, toate înregistrările de până la sfârşitul carierei au fost realizate alături de formaţia lui Ion Onoriu, orchestră căreia i se alătură mai târziu clarinetistul Mieluţă Bibescu, trompetistul Costel Vasilescu şi ţambalistul Toni Iordache. „Eram tot timpul cu soţul meu în turnee, stăteam şi câte o lună şi jumătate plecaţi, nu ca acum, câteva zile şi gata turneul. Când trăieşti 34 de ani cu un om, zi şi noapte, este îngrozitor când nu-l mai ai lângă tine. Noi nu ne-am despărţit decât o dată, timp de o lună, când el a fost plecat în Israel, într-un turneu, iar eu nu m-am putut duce pentru că am avut un accident de maşină. Am întâmpinat şi noi destule greutăţi. Atunci când s-a stins, în 1998, am simţit un gol imens în suflet“, povestea Gabi Luncă despre soţul ei, într-un interviu pentru „Adevărul“. Nu mulţi ştiu că marea artistă Gabi Luncă avea câţiva dinţi îmbrăcaţi în aurul obţinut din monedele cu care era plătită la sindrofii. Ea şi soţul ei, Ion Onoriu, erau pe val, în anii ’60-’70, fiind invitaţi la sute de nunţi şi de botezuri, ba chiar şi la înmormântări.

Retragerea în muzica religioasă

În 1982, Gabi Luncă a fost invitată special de preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, să-i binedispună pe guvernanţii ce se aflau în vacanţă la Comorova. Atunci, versurile „Un părinte poate creşte/ Şapte-opt copii sau zece/ Dar zece copii cu minte nu pot ţine un părinte“ ar fi făcut-o pe Elena Ceauşescu să plângă în hohote. De asemenea, în 1980, Gabi Luncă a cântat pentru prima dată în străinătate, în Israel. Au urmat şi alte turnee, cele mai importante fiind cel din Berlin (1982) şi cel din New York (1983). În 1990, împreună cu Ion Onoriu, Gabi Luncă avea să organizeze cel mai mare concert de muzică lăutărească urbană (de mahala) din istoria României, pe stadionul Dinamo, unde s-au impus ca lideri ai etniei romilor, în prima jumătate a anilor ’90. Doi ani mai târziu, a lansat primul album de muzică lăutărească-religioasă, alături de soţul ei, prezentându-l în două turnee, în Paris şi Madrid.

Din 1992, Gabi Luncă a refuzat cu îndârjire să mai cânte melodiile care au făcut-o celebră, retrăgându-se complet de pe scena muzicală lăutărească. Deşi cei doi soţi s-au hotărât să cânte numai pentru Dumnezeu, în cadrul adunărilor religioase, la evanghelizări şi emisiuni radio-TV creştine, muzica populară şi lăutărească pe care au interpretat-o mai bine de 30 de ani a continuat să apară pe CD-uri, la TV şi pe Internet. În ultimii aproape 30 de ani, Gabi Luncă a fost misionar şi a cântat chiar pentru deţinuţi, la orfelinate, în căminele de bătrâni, pentru ajutorarea acestora fiind mereu în căutare de sponsori.

Într-un interviu pentru „Adevărul“, Gabi Luncă explica de ce a luat acea decizie. Întrebată când a avut revelaţia care a îndreptat-o spre muzica religioasă, marea interpretă răspundea: „Revelaţia s-a născut în mine. Aveam 32 de ani. M-am dus şi eu de curiozitate la câteva adunări de fraţi penticostali, pentru că aveam nişte vecini care mergeau. O soră bătrână a cântat un cântec care se numea «Jos în valea umbrei morţii». M-a răscolit foarte tare, era prea mult adevăr în acel cântec. Am văzut cum se roagă. Şi mai m-am dus o dată şi încă o dată şi am spus: «Aici este Dumnezeu». Şi de aici a venit şi dragostea pentru muzica religioasă“.

Durerea pierderii unui copil

Gabi Luncă a lansat şi o carte biografică, unde a descris relaţia ei cu Dumnezeu. În tinereţe, artista îşi dorea mult să aibă un copil. Când în sfârşit a rămas însărcinată, de bucurie a băut puţin gin, nu mult, fără să ştie că nu are voie. I s-a făcut rău şi a simţit că pierde copilul, aşa că i-a promis lui Dumnezeu că se va pocăi dacă o ajută: „Dacă nu mă voi pocăi, să-mi iei copilul!“. A născut o fetiţă, dar promisiunea nu a respectat-o, iar la ceva timp micuţei i s-a făcut rău, potrivit însemnărilor sale. „Eu nu-i spusesem lui Onoriu de promisiunea pe care o făcusem când era să pierd sarcina. Oricine se uita la ea, o vedea ca pe oricare copil normal, dar de câte ori mă duceam eu să o iau în braţe se petrecea ceva inexplicabil. Cum apăream eu la pătuţul ei, fetiţa mea se schimba la faţă şi din albă devenea pământie şi începea să devină agitată. Am înţeles că nu se manifesta aşa numai în prezenţa mea“, a povestit Gabi Luncă. Fetiţa a murit chiar în ziua botezului. Artista a avut ulterior patru copii, un băiat şi trei fete: Emanuel, Estera, Sara şi Rebeca Onoriu.

Nu se făcea chef fără Catanga

Foto: Cornelia Catanga; Sursa: Arhiva personală

„Îmi spunea mereu că nu mai apucă Paştele. A făcut pomul de iarnă. A cumpărat anul trecut tot, era fericită, am lăsat-o să se simtă bine. Apoi, s-a supărat pe mine şi m-a certat că i-am desfăcut pomul de Crăciun, că nu ştie dacă mai face la anul. Cornelia avea o aură unică, era un artist care electriza prin simpla apariţie“, a povestit înlăcrimat Aurel Pădureanu, la Prima TV, după ce soţia lui a murit, pe 26 martie, la vârsta de 63 de ani, la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti.

Ultimii ani au fost foarte grei pentru interpreta de muzică lăutărească Cornelia Catanga, care s-a confruntat cu probleme grave de sănătate: a suferit un infarct în 2019 şi a luptat cu o depresie severă, generată de faptul că şi-a pierdut casa din cauza datoriilor la bancă. În toamna anului 2020, „regina lăutarilor“ anunţa în direct, la o emisiune televizată, că s-a separat de Aurel Pădureanu, partenerul ei de viaţă de mai bine de 33 de ani. Trecuseră doar şase ani de când cei doi se căsătoriseră, iar mireasa păşise spre altar îmbrăcată într-o creaţie semnată de Cătălin Botezatu. Se pare că problemele din ultimii ani slăbiseră prea mult unul dintre cele mai cunoscute cupluri din muzica lăutărească, iar Cornelia şi Aurel erau hotărâţi să păstreze aparenţele doar de dragul fiului lor, Alexandru, care se pregătea de nuntă, şi pentru contractele pe care erau nevoiţi să le onoreze împreună.

„Eu şi Aurel ne-am tot certat, eu sunt mai impulsivă, mai repezită, mă ştie toată lumea, aşa că am decis să liniştim lucrurile şi să luăm o pauză. Nu mai dormim împreună din luna aprilie, locuim în vila închiriată din Bragadiru la etaje diferite, fiecare e cu camera lui, nu vorbim, nu mâncăm la aceeaşi masă. Nu se pune încă problema divorţului, om mai vedea. La cântări suntem însă o echipă, mergem împreună, cântăm împreună, aşa avem contractele. Oricum, pe 6 august, de ziua lui, fiul nostru, Alex, i-a pregătit o surpriză la un local, o masă întinsă cu bunătăţi; am fost şi eu, că doar e tatăl copilului meu. Trebuie să fim împreună, ca soţ şi soţie, şi la nunta băiatului nostru, care va avea loc după necazurile cu pandemia de COVID-19. Va fi un chef de pomină, cu 150 de invitaţi“, declara Cornelia Catanga pentru „Click!“.

Nicuşor Ceauşescu ne plăcea enorm ca artişti, şi pe mine, şi pe soţul meu, Aurel Pădureanu. A zis să stăm pe lângă el, la petreceri, îi cântam piese de inimă albastră. 

Protejata Romicăi Puceanu

Solista de muzică populară Maria Dragomiroiu a mărturisit că interpreta a suferit foarte mult în ultima perioadă pentru că „nu o mai băga nimeni în seamă“ şi se chinuia să facă rost de bani, să aibă din ce trăi: „Vreau să spun atât: această mare artistă a muzicii româneşti a plecat foarte supărată. Ea avea un organism foarte slab. Ea nu avea din ce trăi de un an, s-a rugat în nenumărate rânduri şi pe la televiziuni şi nimeni n-a băgat-o în seamă“.

Totuşi, din vremurile bune, de dinainte de Revoluţie, Cornelia Catanga îşi amintea că nu exista chef fără ca ea să fie invitată: „Am debutat cântând la acordeon. M-a luat sub aripa ei ocrotitoare solista Romica Puceanu. Cu ea am trecut şi prin multe aventuri. În 1984, după un spectacol susţinut la Sala Polivalentă, a venit Miliţia, mi-au pus cătuşele şi m-au băgat într-un Jeep, cu geamuri fumurii. Pe mama nu au lăsat-o cu mine. O seară am stat la secţie, a venit Romica Puceanu să mă ia de acolo. Eram acuzată că am cântat piese cu versuri obraznice şi că spectatorii au aruncat cu bani pe scenă, însă eu n-am luat nici 1 leu. Au măturat banii, i-au pus pe făraş, şi i-au împărţit lăutarii între ei. Erau cam 7.000 de lei“. Catanga spunea şi că ea a fost cea care a lansat „moda asta, cu banii la ţâţişoare, în decolteu, fără număr“: „Plecam acasă cu sute de lei din dedicaţii. Era nebunie când mă apucam să cânt, aveam şi acordeonul, eram frumuşică, talentată“.

În sânul familiei Ceauşescu

Foto: Arhiva personală

Marea cântăreaţă a fost şi preferata familiei Ceauşescu, după cum mărturisea: „Pentru Nicolae Ceauşescu n-am prea cântat, ci pentru Ion, fratele lui Nicolae, şi pentru Nicu Ceauşescu, fiul lui. Ion îmi ştia toate versurile pe de rost, dacă te încurcai, te completa el. Pe Ion Ceauşescu l-am ales ca naş pentru fiul nostru – Alexandru e botezat de el“. Cornelia Catanga are amintiri şi cu Nicuşor, fiul preferat al Elenei Ceauşescu: „Nicuşor ne plăcea enorm ca artişti, şi pe mine, şi pe soţul meu, Aurel Pădureanu. A zis să stăm pe lângă el, la petreceri, îi cântam piese de inimă albastră. Pe atunci, Nicuşor era îndrăgostit de superba solistă Jeanina Matei, venea cu ea, apoi ea s-a mutat în Italia, i-a despărţit Elena Ceauşescu, n-o suporta că era foarte frumoasă. El însă o sorbea din priviri, stăteau cuminţi şi asistau la petrecere“.

Descoperită de Doina Badea

Cornelia Catanga s-a născut în anul 1958, în satul Zeletin, din judeţul Buzău, şi a fost nepoata violonistei Maricica Catanga. În anul 1964, a început să cânte la acordeon, iar în 1966 a cântat pentru prima dată pe scenă, la balul comunei Valea Plopului, judeţul Prahova. În anul 1969, a participat la o preselecţie la Casa de Creaţie din Buzău, aici fiind descoperită de Doina Badea, cu care a colaborat un an, ca solist instrumentist. Doi ani mai târziu, a cântat pentru prima dată alaturi de Toni Iordache, iar în perioada 1972-1978 a ales să cânte la nunţi, alături de Nicolae Florian şi Marin Năsturică. În 1979, Catanga a cântat pentru scurt timp alături de Romica Puceanu, iar în 1985 a avut primul spectacol la Sala Polivalentă – spectacol de comedie, cu momente muzicale, alături de Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. Din 1986 a început turneele în străinătate, iar primul LP l-a lansat în anul Revoluţiei, acompaniată de orchestra lui Ion Onoriu.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

- Comunitatea Diaspora -

Comentarii
Loading...